Recenzie „A fost odata … la Hollywood”: Am pierdut-o la filme (publicat 2019)

Leonardo DiCaprio, stanga, si Brad Pitt intr-o scena din film.Credit … Andrew Cooper / Sony Pictures

Nu ma intelege gresit. Tarantino practica inca un cinematograf de saturatie, cerand atentia totala a publicului si bombardandu-ne cu aluzii, glume vizuale, zboruri de elocventa profana, zgarieturi de frumusete aruncata si gobsuri de gore premeditate. Si totusi „A fost odata … la Hollywood”, al carui titlu evoca povestile la culcare, precum si o pereche de capodopere ale lui Sergio Leone, este cel mai relaxat film al lui Tarantino de departe, atat datorita structurii sale amabile, cainilor salbatici, cat si a ritmului usor al scenele sale.

Desi problemele se prabusesc la orizont si haosul ajunge in actul final, acesta este in esenta un film de hangout, un western rau-venit in oras mai asemanator „Rio Bravo” decat „High Noon”. Mai presus de toate, este o imagine amicala despre doi muncitori din industria de divertisment de nivel mediu care isi fac treaba si fac scena in cateva zile agitate si insorite din 1969.

Spre deosebire de multi dintre cei cu care impartasesc ecranul – personajele specifice perioadei A includ Sharon Tate (Margot Robbie), Steve McQueen (Damian Lewis) si Bruce Lee (Mike Moh) – Rick si Cliff sunt inventate. Rick este un actor aflat pe panta descendenta a unei cariere de succes moderat. Vedeta intr-o mana de westernuri si imagini de lupta si dintr-o serie populara de televiziune western, el este acum in mare parte distribuit ca un ticalos cu un singur episod in emisiunile altor oameni. Se gandeste la o oferta de a face spaghete western in Italia. (Tarantino furnizeaza clipuri false perfecte pentru a adnota filmografia lui Rick.) Nu a existat, exact, dar nu chiar ceea ce a fost sau ar fi putut fi.

Cliff este dublul sau de cascadorie de multa vreme, dar pe masura ce rolurile lui Rick s-au schimbat, si rolul sau s-a schimbat. Indatoririle sale includ conducerea lui Rick (a carui licenta a fost suspendata) catre si de la auditii si seturi, efectuarea unor reparatii minore ale gospodariei si, in general, disponibilitatea ca casa de sonda si partener de baut. Nu-l poti numi cu adevarat pe Cliff un acompanier – vorbim despre Brad Pitt – si nici nu este chiar un servitor, chiar daca Rick il plateste pentru timpul sau. Este nevoie de un vocabular mai vechi: Cliff este un gentleman’s gentleman, un om vineri, un caine, un scutier. „Mai mult decat un frate, dar mai putin decat o sotie”, asa spune filmul.

Relatia nu este definita de bani sau sex, ci de o diferenta de rang acceptata fara comentarii sau plangeri de ambele parti. Inegalitatea dintre barbati – Rick locuieste intr-o ferma spatioasa in dealuri, Cliff intr-o remorca aglomerata in vale – este ceea ce demnizeaza legatura lor, la fel cum contrastul temperamentelor lor o sustine.

Rick, un bautor neglijent si fumator furios, isi poarta sentimentele aproape de suprafata. El plange cu voce tare asupra starii carierei sale, arunca o furie epica in trailer cand incurca o scena si este emotionat pana la lacrimi de rafinamentul propriei sale actori. Cliff este un fel diferit de pisica – slaba, taciturna, stricata, lenta la manie, dar capabila de violenta grava. Unii spun ca este un criminal; el insusi face aluzie ocazional la un trecut criminal. Mai bine sa nu intrebi. In afara de Rick, principalul sau atasament este fata de cainele sau, Brandy, a carui loialitate este oglinda lui. (Emotionalismul baroc, exuberant, al lui DiCaprio completeaza perfect minimalismul pana la capat al lui Pitt. Amandoi sunt grozavi.)

Daca baietii nu sunt chiar Don Quijote si Sancho Panza, tovarasul lor prinde totusi contur intr-o ordine sociala fundamental aristocratica. Joan Didion, intr-un eseu publicat pentru prima data in 1973, a descris Hollywood-ul acelei epoci drept „ultima societate stabila existenta”, iar tabloul lui Tarantino confirma aceasta conceptie. www.fio.co.th Viata nu este perfecta, dar este coerenta. Oamenii isi cunosc locul. Ei respecta regulile si ierarhiile. Vecinii lui Rick, Sharon Tate si sotul ei, Roman Polanski (Rafal Zawierucha), locuiesc mai sus in canion (la capatul unei strazi inchise) si, de asemenea, pe piramida statutului. Nu sunt priviti cu invidie sau resentimente, ci cu respect.

Virtutea guvernanta in aceasta lume este amabilitatea. Lucrurile produse in el sunt ridicole, dar si frumoase.

• auto clicker
• ce inseamna
• vivre
• dm
• stepway
• caine
• utorent
• incaltaminte dama
• reporter buzoian
• online filmek
• coomeet
• skoda fabia
• cupa romaniei
• protv
• patrula catelusilor
• researchgate
• tumblr
• independent
• placinte cu branza
• marele pescar

Locuitorii iau in serios lucrurile care sunt in mod obisnuit stupide, ceea ce confera o masura de farmec momentelor altfel pietonale. O serie de interactiuni in platou intre Rick si alti doi actori – un om de rol interpretat de Timothy Olyphant si un minor interpretat de fenomenala Julia Butters – demonstreaza functionarea acestui cod. La ceea ce colaboreaza ar putea arata ca gunoi comercial de unica folosinta, dar realizarea acestuia implica mestesuguri si traditii, intelepciune populara si disciplina spirituala, incredere si integritate.

Sensul lui Tarantino despre trecutul filmului este adesea descris ca fiind nostalgic. El tinde sa fie vazut – de catre admiratori si critici deopotriva – ca un geek de film, un fanboy, un cinefil fanatic cu o comanda enciclopedica a stilurilor si genurilor arhaice. Destul de adevarat. Dar „A fost odata … la Hollywood” arata ca merita o eticheta mai inalta, posibil mai controversata. Este expresia unei sensibilitati care este profund si pasionat conservatoare.

John Ford, unul dintre cei mai mari conservatori ai vechiului Hollywood, a incheiat unul dintre cele mai mari filme ale sale cu indemnul de a „tipari legenda”. Raspunsul lui Tarantino este de a filma basmul.

Alaturi de cavaler si de scutierul sau, exista o printesa – Tate – care traieste intr-un fel de castel si este casatorita cu un barbat care seamana putin cu o broasca. Tarantino nu a fost niciodata prea interesat de sex sau romantism – violenta si razbunarea sunt cele care ii fac sa ruleze povestile – dar are o investitie sentimentala in casatorie si ceva despre sotii.

Sharon, care este desculta, insarcinata sau ambele in majoritatea scenelor sale, nu este atat un simbol al inocentei sau glamourului, cat o emblema a normalitatii. Cea mai buna portiune a filmului o urmareste pe Cliff si Rick prin rutina lor separata intr-o singura zi. Rick lucreaza la munca, lupta impotriva mahmurelii si a propriei sale indoiala. Cliff ridica un autostopist – o fata pe care a remarcat-o inainte, interpretata de Margaret Qualley – si o conduce la Spahn Movie Ranch din Chatsworth, unde locuieste cu o gramada de alti tineri (si un batran interpretat de Bruce Dern, unul dintre multe camee memorabile). De asemenea, Sharon da un strain o plimbare, cumpara sotului ei un cadou si se opreste la un teatru din Westwood pentru a se urmari in „The Wrecking Crew”, un caper de actiune fals, cu Dean Martin.

Acesta este un adevarat film, la fel ca majoritatea celorlalte ale caror titluri apar pe panouri si marchize. In lumea reala, la sase luni dupa acea zi imaginara magic obisnuita, Tate a fost ucisa in casa ei de pe Cielo Drive, impreuna cu patru dintre prietenii ei. Ucigasii locuiau la Spahn Ranch si erau discipoli ai unui muzician esuat, numit Charles Manson.

Apropo, este opusul unui spoiler. Daca nu stiti despre familia Manson sau daca sunteti vagi cu privire la detaliile crimelor lor, este posibil sa nu simtiti furnicaturi de presimtire care sunt cruciale pentru revizionismul lui Tarantino. Didion, in „Albumul alb”, a scris ca „multi oameni pe care ii cunosc in Los Angeles cred ca anii saizeci s-au incheiat brusc pe 9 august 1969, s-au incheiat exact in momentul in care vestea crimelor de pe Cielo Drive a calatorit ca un foc de perie prin comunitatea.” Dar daca anii ’60 nu s-au incheiat niciodata? Sau mai bine zis, ce se intampla daca anii ’60, ca o jumatate de secol de obicei din cultura pop-ului, ne-au invatat sa-i amintim, nu s-au intamplat cu adevarat.

[Ai vazut filmul? Sa vorbim despre final .]

Luptele politice ale deceniului sunt adanci in fundal, ocazional trosnind prin radio auto statice, impreuna cu rapoartele de trafic si vreme. Muzica pe care o auzim nu este o coloana sonora de rebeliune, ci o antologie a placerii. Sarbatoarea anti-ironica a lui Tarantino a culturii populare din acea vreme se ridica la un argument sustinut impotriva ideii unei contraculturi. Cei care ar perturba, provoca sau distruge ultima societate stabila de pe pamant se afla in stransoarea unei erori ideologice, estetice si morale. Hippii nu sunt misto. Oamenii vechi ca Rick Dalton si Cliff Booth sunt misto.

Nu trebuie sa fii de acord. Nu cred ca da. Dar nici nu ma deranjeaza. Vor fi spectatori care obiecteaza impotriva loviturii hippie literala si metaforica a filmului din motive politice. Vor fi altii care il imbratiseaza ca un deget mare in ochiul sensibilitatilor actuale, iar altii care insista ca filmul nu are deloc politica.

La care nu pot decat sa spun: Este un western, de dragul lui Pete. www.kiripo.com Politica este infasurata in ADN-ul sau, iar Tarantino cunoaste genomul mai bine decat oricine altcineva. Ceea ce inseamna doar ca, la fel ca alte clasice ale genului, „A fost odata … la Hollywood” nu merge nicaieri. Va fi o sursa de dezbatere – si incantare – atata timp cat ne pasa de filme. Si vrea sa ne pese.

A fost odata … la Hollywood

Evaluat R. Nu cel mai sangeros Tarantino, dar totusi Tarantino. Durata: 2 ore 41 minute.